Tentative au fost şi reapar din când în când. Nu vorbim de sport de performanţă şi nici de pasiuni extreme. Probabil că indiferenţa pentru „mişcare“ a început încă din şcoala generală şi a continuat în liceu când făceam rost de câte o scutire tri/semestrială. Numai medicul de familie ştie câte flori şi bomboane a primit pe chestia asta. „M-am maturizat“ şi uneori mă mustră conştiinţa. Am făcut sport de fiţe că era la modă să mergi la sală, să socializezi, uneori profitam că făceam rost de abonamente gratis. Asta nu a ajutat la nimic. Aerobic - 2 luni, fitness - o lună, alergat în parc sau pe stradă - o săptămână, pilates - două săptămâni... după alte luni o luam de la capăt. După naşterea lui Dinu am fost constant la sală de 5 ori pe săptămână timp de două luni... două luni frumoase care parcă nici n-au fost. Ne-am mutat în Malta şi m-am apucat de alergat dar totul a durat din nou două săptămâni, poate nici atât. În octombrie 2010 am pus piciorul în prag şi m-am apucat de pilates şi zumba - o zi una, o zi alta iar transformarea corpului a devenit vizibilă cam după o lună. Degeaba că n-am continuat. Am găsit mereu motive să NU: azi plouă, e frig, e prea cald, n-am maşină să merg până la sală, sunt răcită, n-am bani de abonament luna viitoare. Alternativa ieftină există: sportul la domiciliu. De ieri m-am apucat iarăşi de zumba poate dacă-mi pun alarma să sune la două zile mă mobilizez cumva. De ce nu pot fi consecventă la capitolul sport? De fapt sportul, cititul cărţilor, băutul lichidelor ne-alcoolice şi trezitul/culcatul la ore rezonabile au fost nişte dezavantaje pentru mine întotdeauna.