Povestea noastră

Deşi ar fi putut începe într-o zi de 1 iunie, povestea noastră începe într-o zi banală de 29 mai... banală până în acea zi. Zilele lunii cu însemnătate pentru noi deobicei sunt: 2 (data nunţii), 24 (data la care ne-am cunoscut), 25 (ziua mea de naştere) şi 27 (ziua lui Ovi de naştere). N-a fost să fie niciuna din cele mai de sus astfel că eu îmi doream o dată specială, 1 iunie – uşor de ţinut minte. Până la urmă pentru a nu pune viaţa micuţului în pericol, medicul a decis ca bebe să vină pe lume în 29 mai.
M-am internat joi 28 mai la Clinica Eva din Braşov, cu zâmbetul pe buze şi fără frică de nimic. M-a “luat în primire” o infirmieră care mi-a dat una bucată de cămaşă de noapte…albastră că aşa am vrut şi… valea în cameră. O cameră mare cu 3 paturi, televizor, aer condiţionat, vedere frumoasă pe Tâmpa, baie în cameră... room service (era necesar doar să suni la 9 şi in 2 minute cineva era la tine în salon) all-inclusive într-un cuvânt. Partea nasoală a fost că de atunci începea să îmi fie frică de necunoscut. N-a durat mai mult de 2 ore şi a venit prima asistentă şi prima injecţie – testul de xilină, măsurarea tensiunii şi TNS-ul. Vizita medicului anestezist, d-na Maier (o femeie de milioane – dar pe care n-ai vrea să o ai de nevastă la cât bate din gură), n-a durat mai mult de 5 minute în care mi s-a explicat să fiu calmă, să cer diazepam să dorm liniştită o ultimă noapte, soţul să “dispară” în jur de ora 21 iar cu alte detalii va reveni a doua zi. Am primit o masă copioasă (la Eva mâncarea e în regim de catering şi fiecare primeşte mâncarea în funcţie de cât timp a trecut de la naştere) nesărată dar bună. Apoi... mi-a venit o colegă de cameră, din Craiova, care era sub supraveghere, vroia să nască normal. Atunci m-au apucat grijile pentru ea, că peste noapte trebuie să fiu atentă să nu i se întâmple ei ceva. Noaptea pentru mine a trecut greu, cu pauze de somn pentru că din toate saloanele se auzeau plânsete de bebei, afară ploua cu găleata iar colega de cameră... mă enerva cât de adânc putea dormi, îi suna telefonul în draci şi ea nu auzea nimic (am convenit amândouă să lăsăm telefoanele deschise dar mai pe silent, oricum se auzeau). Trezirea mea a fost în jur de ora 5, prima asistentă a venit la 6.30 pentru a-mi lua sânge (am uitat să specific că nu-mi plac acele, urăsc injecţiile). Am făcut un duş, am primit micul dejun: un ceai pentru că nu aveam voie decât lichide până la 10 (operaţia era programată la 16) iar după 10 nimic. Colega de cameră a pierdut dopul gelatinos... dar nu s-a întâmplat nimic astfel că au trimis-o acasă. Pe mine m-au mutat într-un alt salon la Terapie Intensivă – cameră cu 2 paturi şi condiţiile de mai sus - unde Ovi a fost îmbrăcat frumos, în haine de “doctor” pentru a putea asista la naştere, am primit o colegă nouă care avea programată cezariana la 15, deci cu o oră înaintea mea, atunci m-am bucurat că e ea prima. Pe la 12-13 a venit o altă asistentă să ne pună branule, o chestie pe care iar o urăsc dar o prefer pentru că scuteşte câteva înţepături. La ora 14.30 au luat-o pe Adriana din salon şi atunci chiar m-au apucat dambaliile de frică. Soţul ei ne-a anunţat pe la 15.30 că operaţia e gata... deci urmam. Aşteptam totuşi să vină să mă “ridice” pentru faimoasa clismă, dar fiindcă nu mâncasem nimic în dimineaţa aceea, am scăpat (de fapt eu aveam voie să mănânc doar că s-au cam încurcat oalele de dimineaţă cu comanda şi m-au ratat... ehh, tot spre binele meu). Apoi aşteptam să o aducă în cameră pe Adriana să îmi povestească dar n-am mai apucat să schimbăm două vorbe că m-au dus la pregătit. Sala de operaţii nu era gata astfel că mi-au montat o perfuzie şi m-au pus să aştept, sprijinită de stativul cu perfuzia am mai aşteptat vreo 10 minute. Am intrat în sala de operaţii, mică – comparativ cu ce am văzut în poze – şi s-a apucat asistenta să mă lege la diferite aparate. De când mi-au montat perfuzia eram cu lacrimile în gând, nu ştiam.. să mă fac de ruşine că mi-e frică sau nu. Am zis să rabd că toate trecem peste asta! A venit şi anestezista şi mi-a explicat cum trebuie să stau, să nu mă mişc, ce trebuie să simt... din câte am simţit eu, au fost vreo 2-3 înţepături în coloană, am simţit cum se duce serul şi mă furnica piciorul stâng. În 2-3 minute n-am mai simţit nimic, m-au ajutat să mă întind pe masă şi pace. Senzaţie ciudată să vrei să mişti şi să îţi dai seama că nu poţi. Deci... pentru mine partea grea trecuse... şi pe bune că branula m-a durut mult mai tare. A venit şi medicul tare zâmbăreţ, deşi era după 2 gărzi la maternitate, a mai asistat un medic şi vreo 2-3 asistente, plus neonatologul şi asistenta de la nou-născuţi. Pe la 16.40 s-au apucat de treabă şi de poveşti... nu ştiam ce să fac să râd de ce povesteau ei sau să plâng de ce mi se întâmplă mie. Am rămas calmă. O parte importantă a fost când a trebuit să îl scoată pe bebe şi cum era cu capul jos, jos... s-a chinuit un pic, şi pe mine m-a lăsat fără aer de câteva ori dar... a fost foarte bine. La ora 17 i-am auzit primul scâncet şi atunci am putut plânge în voie. La nici 5 minute deja Ovi era cu bebe lângă mine şi de atunci n-a mai contat nimic altceva. Medicii şi-au încheiat treaba cu bine, s-au felicitat reciproc şi ne-au felicitat şi pe noi, atât pentru bebel cât şi pentru numele ce l-au ales. Dinu ca Dinu dar Iancu... au zis că de vreo 5 ani n-a mai auzit numele acesta la un bebel, că e foarte frumos şi o să îl mai recomande şi altora... i-am rugat ca anul acesta să nu-l recomande, de la anu’ încolo. Totul s-a terminat, la 17.30 am fost “transbordată” în patul meu şi dusă în salon unde… eu aşteptam ceva de mâncare, nu simţeam dacă îmi e foame dar ştiam că o să mă dezmorţesc şi o să simt foame şi am zis să previn. Am primit apă în schimb şi la ora 18 un pachet de stiksuri – vorba Cristinei... parcă mâncam prima dată în viaţă stiksuri aşa de repede le-am terminat. Dureri n-am avut iar după o oră deja îmi mişcam picioarele – colega de salon nu, deşi trecuseră vreo 3 de la operaţia ei. Am zis că e un semn bun că o să mă pot mişca mai repede. Proaspătul tăticel a plecat în jur de ora 21 să mănânce şi el ceva pe ziua respectivă, nu înainte de a-l aduce în vizită pe bebe la mămica lui. Am putut cere supliment de stiksuri, ceea ce am şi făcut pentru a avea rezervă pentru noapte. Reuşisem să înştiinţez aproape toată lumea de naşterea lui bebe iar telefonul nu se mai oprea din sunat. Legată la aparate şi cu perfuzii în mână tot am mai primit o injecţie de calmare... în partea dorsală, dar tare fericită am fost că încă eram anesteziată şi n-am simţit nimic. Pot spune că noaptea trecut foarte uşor comparativ cu următoarea.
Dimineaţa am primit micul dejun constând în 2 felii de şuncă, 2 de caşcaval, unt, gem şi chiflă şi ceai apoi au venit asistentele să ne decupleze de la aparate şi să ne ajute să ne ridicăm din pat. Cele mai groaznice momente aici au fost. Urmele de la sondă dureau, în dreapta nu mă puteam sprijini că aveam branula şi mi se umflase mâna, operaţia mă ardea... unde mai pui că după ce mă ridicam în picioare ameţeam şi vedeam totul în ceaţă. M-au forţat de vreo 3 ori până s-au gândit să îmi ia tensiunea... 9 cu 6, ceea ce înseamnă că revenisem la tensiunea dinainte de sarcină adică mică – pe parcursul sarcinii am avut constant 12 cu 6. Mi-au administrat “cofeină” să-mi ridice tensiunea, m-au lăsat să mănânc şi au revenit pe capul meu… A fost foarte bine că au insistat iar după duş.. parcă înviasem. Am făcut nici un sfert din cele 10 ture de coridor ce ne-au fost recomandate şi înapoi la somnic. Ziua a trecut cu bine, de noapte îmi era mai frică pentru că am rămas singură şi mi-era greu să mă ridic din pat… aaaaa, partea amuzantă din această zi… ne-au dat Dulcolax să luăm seara şi Diazepam să dormim bine noaptea, hihihihi, combinaţia perfectă. Am refuzat Diazepamul ştiindu-mă foarte activă la Dulcolax, pe ceas noaptea am făcut 12 minute până la baie, să mă ridic fără ajutor a fost un chin. Asta până la 5 şi jumătate când… o asistentă tare drăguţă de la nou-născuţi a venit şi ne-a “parcat” copiii plângând. Să ne obişnuim cu ei… o să-i lase toată ziua cu noi. Atunci în nici 2 minute am fost în picioare, să-l schimb şi să-l adorm pe Dinu. A trecut cu chiu cu vai şi prima zi cu bebe, dar după ce am asistat la băiţă am căzut de acord cu Adriana să lăsăm bebeii la asistente peste noapte pentru că eram rupte de oboseală. A doua zi a venit rândul să ne externăm şi până la 11 eram îmbrăcaţi şi cu bebe pe acte. La ora 12 am plecat spre casă şi foarte greu a fost pentru mine drumul, operaţia durea la fiecare groapă şi hop dar am ajuns cu bine. Deja avem o săptămână de când suntem acasa şi în curând încep vizitele oficiale, asta după ce ne-am obişnuit şi cu atmosfera din casă, cu băiţa, cu aerul de afară, cu bunicii, mătuşica Delia şi “ţio” Marius.
Acestea fiind spuse… revenim cu up-date-uri de câte ori va fi nevoie şi.. avem timp!

Aici poze din Clinica Eva, dinainte, în timpul şi după naştere.

http://picasaweb.google.com/cristiana.ramba/NastereaLuiBebeDinu?feat=directlink#